Primele organizari de prevenire si stingere a incendiilor se cunosc inca din
antichitate: in orasele Imperiului Roman functionau cohorte de vigiles,
insarcinate cu supravegherea modului in care era folosit focul si cu interventia in
caz de incendiu.
Evul Mediu european, cu cetatile si orasele sale aglomerate si majoritatea
cladirilor din lemn, a consacrat echipele de interventie organizate de bresle, care
actionau cu mijloace de stingere clasice: galeti si sacale pentru apa, pompe
manuale, topoare, scari etc.
Servicii de aparare impotriva incendiilor apar in marile orase din Muntenia
si Moldova, in principal la Iasi si la Bucuresti, dar si din Transilvania, inca din
secolele XVII – XVIII. Dar eficienta acestora era scazuta din cauza insuficientei
organizari pentru pregatire si interventie, a slabei dotari si absentei unor
reglementari clare in domeniul prevenirii incendiilor.
Un motiv important pentru organizarea apararii impotriva incendiilor l-a
constituit declansarea unor mari incendii ce au afectat orasele Principatelor
Dunarene, sinistre la care comunitatile umane asistau lipsite de aparare. Astfel,
se contureaza ideea infiintarii unor structuri de tip militar, in acest mod
rezolvandu-se problemele disciplinei, pregatirii, dotarii, interventiei rapide (inca
din primele faze ale declansarii incendiilor), motivatiei reduse a civililor pentru
participarea la interventii si alte greutati cu care se confruntasera organizarile
anterioare.
Initiat in anul 1833, proiectul de organizare „Formiruirea comandei de foc
supt numirea de roata de pompieri pentru orasul Bucuresti” era aplicat la Iasi, in
1835, cand aparea prima unitate de pompieri militari din Romania; la 15 mai
acelasi an, „roata de pojarnici” intra in functiune. Cazarma in care functiona,
personalul care provenea de la alte unitati militare si care isi mentinea gradele,
uniforma (in buna masura), obligatiile si drepturile aferente, instructia cu
specific militar (dar si profesional), dotarea cu armament, confirmau organizarea
de tip militar a primei unitati de pompieri.
In 1845 aparea si la Bucuresti o structura similara, cu efective considerabil
mai mari, dupa cum si capitala Valahiei era mai intinsa si mai populata decat a
Moldovei. Decalajul de 10 ani poate fi explicat prin preocuparea pentru o
temeinica pregatire a celor care urmau sa incadreze compania de pompieri, lucru
confirmat pe timpul incendiului de la 23 martie 1847 - Focul cel mare - care este
unic in analele orasului prin proportiile sale. Printre victimele prapadului s-a
aflat si un ostas pompier: era primul din lungul sir al pompierilor militari care
si-au dat viata pentru a o salva pe cea a semenilor.
In Transilvania, primele servicii de pompieri se dezvoltau pe sistemul
voluntariatului, primariile localitatilor din Jimbolia, Gherla si Lipova infiintand
formatii civile de pompieri in primii ani ai secolului al XIX-lea.
La 13 septembrie 1848, sangele ostasilor Companiei de pompieri din
Bucuresti si al infanteristilor inrosea cazarma din Dealu Spirii in lupta cu
miile de ieniceri si spahii ai oastei otomane venite sa inabuse miscarea
revolutionara pasoptista. Majoritatea jertfelor din cei peste 100 de morti si
tot atatia raniti a fost data de pompieri, ei aflandu-se in valtoarea
inclestarii, Dealu Spirii devenind, prin aceasta fapta de arme, un simbol al
jertfei si iubirii de tara.
Istoria a consacrat actul eroic al pompierilor: veteranilor de la 1848 li s-a
acordat prima decoratie militara romaneasca: Pro virtute militari, infiintata la
1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar cand acesta ofera, in data de 13
septembrie 1863, noile drapele de lupta Companiei de pompieri a Capitalei,
batalia a intrat in memoria colectiva, dar si in traditia istorica a Armei
Pompierilor. Documentele consemneaza in acei ani si trimiterea la Paris pentru
perfectionarea pregatirii, pentru prima data, a unui ofiter roman de pompieri.
Momentul istoric de la 13 septembrie 1848 a fost oficializat in
documentele institutionale postbelice, fiind desemnat ulterior ca Ziua
Pompierilor din Romania in toate documentele de functionare a Corpului
Pompierilor Militari.
Bateriile de pompieri au participat la Razboiul pentru Independenta
Romaniei din anii 1877-1878, eroismul unora dintre pompieri fiind rasplatit cu
cele mai inalte decoratii de razboi romanesti si rusesti: Steaua Romaniei si
Crucea Sfantul Gheorghe.
La 16 septembrie 1901 a fost inaugurat Monumentul Pompierilor, lucrare
cu o deosebita valoare artistica si semnificatie istorica. In anii 1980, acesta a fost
demolat, iar statuia sa a fost depusa in alta locatie. Ulterior, in anul 1990,
monumentul a fost restaurat si reamplasat in apropierea locului unde s-a
desfasurat lupta din Dealu Spirii, pe Calea 13 Septembrie din Capitala.
In anul 1912 s-a infiintat Inspectoratul Pompierilor Militari, iar procesul de
reforma a institutiei pompierilor s-a amplificat in perioada 1920 - 1937, cand
companiile de pompieri din orasele mari ale tarii au fost dotate cu cele mai
performante masini de stins incendii. Pe intreg teritoriul Romaniei si, cu
predilectie in Transilvania, Basarabia, Bucovina si Cadrilater, au luat fiinta peste
50 de noi subunitati de pompieri subordonate grupurilor teritoriale. Legea
privind apararea pasiva a teritoriului, din anul 1933, stabilea pompierilor
atributii de baza in organizarea si desfasurarea apararii pasive a teritoriului.
In
acelasi timp, se revigora si activitatea in cadrul celei mai mari asociatii a
pompierilor - Comitetul Tehnic International al Focului (CTIF), la a carui
infiintare, in 1900, Romania participase ca tara fondatoare. Tot acum are loc
transformarea Inspectoratului Pompierilor Militari in comandament de arma, la 2
august 1929 si aparitia primei reviste de specialitate „Buletinul Pompierilor
Romani”, care functioneaza si astazi, sub titulatura de „Pompierii Romani”.
In dotarea pompierilor militari se regaseau autospeciale, materiale si
accesorii necesare salvarii persoanelor de sub daramaturi, degazarii, ridicarii si
distrugerii bombelor neexplodate, instiintarii populatiei, primul-ajutor medical
etc. Pregatirea efectivelor proprii si a populatiei lua proportii, la exercitiile de
aparare pasiva participand cele mai inalte autoritati ale statului, inclusiv regele
Carol al II-lea.
Pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, companiile de pompieri au
intervenit eroic pentru stingerea incendiilor declansate de bombardamentele
inamice, atat in Valea Prahovei, cat si in Bucuresti sau alte localitati ale tarii.
In 1948 incepea o noua perioada in evolutia institutiei pompierilor militari:
se punea problema existentei unei companii de pompieri in fiecare capitala de
judet (lucru realizat peste 20 de ani), iar cu prilejul centenarului Revolutiei de la
1848 se discuta pentru prima oara de necesitatea organizarii unui muzeu
permanent al pompierilor, realizat in 1963.
Dupa aparitia, in anul 1950, a legii privind organizarea administrativteritoriala
a tarii, grupurile de pompieri capata denumirea de „servicii regionale
de paza contra incendiilor” ce vor deveni „grupuri regionale” in 1952, efectivele
fiind considerabil mai mari decat in 1949 (1.312 ofiteri, 3.055 subofiteri si
maistri militari, 360 angajati civili si 10.508 militari in termen).
In septembrie 1953 se infiintau primele „inspectii regionale de prevenire a
incendiilor”, ce aveau in subordine inspectii regionale si orasenesti, iar in anul
1968 apar grupurile judetene de pompieri si cel al municipiului Bucuresti, ca
mare unitate de pompieri.
In anul 1989 s-a incheiat al doilea ciclu organizatoric de dupa razboi,
institutia pompierilor fiind o structura distincta in cadrul Ministerului de
Interne, recunoscuta pe plan national si international.
Decembrie 1989 a constituit un nou inceput si pentru pompierii militari,
privind fundamentarea cadrului legal de organizare si functionare, cele mai
importante acte normative fiind Legea nr. 121/1996 privind organizarea si
functionarea Corpului Pompierilor Militari si Ordonanta Guvernului nr.
60/1997, aprobata cu Legea nr. 212. Anterior, dar si ulterior acestor documente,
s-au elaborat o multitudine de alte acte normative cu impact asupra activitatii de
aparare impotriva incendiilor si a dezastrelor.
S-au infiintat peste 100 de subunitati de pompieri, iar ca urmare a
diversificarii misiunilor, au aparut statii de interventie pentru asistenta medicala
si descarcerare; in prezent echipaje de descarcerare exista in toate judetele,
infiintate pentru micsorarea timpului de raspuns la accidente rutiere si in alte
situatii de urgenta.
In 2004, Romania a adoptat un modern si complex mecanism de prevenire
si gestionare a situatiilor de urgenta, adaptat cerintelor standardelor NATO si ale
Uniunii Europene: Sistemul National de Management al Situatiilor de Urgenta.
Acesta cuprinde cadrul legal si institutiile menite sa asigure, in mod unitar si
integrat, apararea vietii cetatenilor, a bunurilor si a mediului impotriva
provocarilor din ce in ce mai frecvente si cu efecte devastatoare determinate de
dezastre pe plan global si regional.
De-a lungul istoriei, institutia pompierilor romani a cunoscut o continua
dezvoltare, de la primele interventii pentru stingerea incendiilor la actuala
gestionare a situatiilor de urgenta. Integrati in inspectorate pentru situatii de
urgenta pompierii romani desfasoara o activitate complexa, raspunzand
solicitarilor cetatenilor si nevoilor comunitatii, in slujba carora se afla.
